„Am ajuns să fac niște excese cu băutura și atunci mi s-a destrămat și familia. Am plecat în pribegie cu bocceaua în spate, urmând să experimentez cum se poate descurca un naufragiat pe o insulă pustie (...) [La început], priveam romantic: ia uite, dom’le, sunt vagabond. Mă gândeam la Charlie Chaplin (...), mă gândeam la Isus - Isus n-avea casă (...) După aceea, încetul cu încetul, am putut să observ, din această viață de stradă, lucrurile rele ale ei, ceea ce nu are nimic în comun cu romantismul. Sunt lucruri prozaice, începând cu a nu avea o toaletă”.
Asta spune Radu Calomfirescu, un bărbat de 50 de ani care trăiește pe stradă, în seria documentară foto-video It could be You. Produs de Laurențiu Garofeanu - realizator de documentare și fotograf - împreună cu organizația Samusocial din București - care oferă servicii sociale și medicale oamenilor străzii -, proiectul alcătuiește 15 portrete de persoane fără adăpost care vorbesc deschis, uneori fragil și spășit, despre situația lor. It could be You are în spate „prima legătură reală” pe care Laurențiu Garofeanu a avut-o cu un om al străzii, când studia arte plastice în București. Pe-atunci, locuia în garsoniera unei mătuși, pe bulevardul Kogălniceanu - tot acolo stătea și un bărbat trecut de 50 de ani, grizonant, bărbos și înalt, pe treptele unui magazin închis. Când venea noaptea din Club A, studentul lua câte o bere și povestea cu el lucruri simple, despre viață.
Bărbatul grizonant fusese profesor de sport și-și pierduse soția și copiii într-un accident. Apoi a ajuns în stradă din cauza depresiei și-a alcoolismului. „Atunci am realizat, din discuțiile noastre, că [homelessness-ul] este un fenomen care mi se putea întâmpla mie sau oricui”, spune Laurențiu. „Poți să ai orice: casă, familie, suport, studii, job [și să ajungi în stradă]”. It could be you.
După 15 ani petrecuți în Londra și New York, unde a lucrat ca operator, producător și regizor, Garofeanu s-a întors în țară ca să aibă mai mult timp pentru el, familie și voluntariat. „Îmi place să fac lucruri care să ajute oamenii din jur, e o chestie naturală la mine”. Un prim pas a fost să facă, pro bono, making of-ul pentru ediția One World Romania de anul trecut. Atunci a participat la Civil Society Pitch, un workshop organizat în cadrul festivalului, unde ONG-urile pitch-uiau documentariști în vederea unor colaborări. Așa a intrat în contact cu Samusocial și-au făcut proiectul It could be You, finanțat 100% de Laurențiu.
A mers prin oraș cu echipa mobilă a organizației - un șofer, un asistent social și un medic - ca să vadă cum trăiesc oamenii de pe stradă și care sunt problemele lor. Apoi a făcut un photo shooting cu 15 dintre ei și i-a lăsat să-și spună poveștile în fața camerei. Pentru a ne îndemna pe noi, ceilalți, să-i înțelegem înainte să-i judecăm. A făcut asta într-un spațiu neutru, cu fundal gri, și confortabil, care să le inspire siguranță și să-i ajute să se deschidă. Mai exact, într-o încăpere din centrul de asistență al Samusocial din Grozăvești, care servește ca atelier de pictură pentru oamenii străzii și ca depozit pentru mâncare și haine donate. În cealaltă parte a clădirii se oferă servicii sociale: ajutor în obținerea actelor sau a unui loc de muncă, consult medical, consiliere psihologică, duș etc.
Fotografiile au fost expuse la rezidența Scena9 în cadrul ediției de anul acesta a One World Romania și au putut fi vizionate acolo până pe 9 aprilie. Clipurile video au fost postate online. Mai departe, Laurențiu vrea să facă și un documentar de lungmetraj, pentru care caută și speră să obțină finanțare.
Ce o să urmărească documentarul pe care vrei să-l faci?
Am mai multe idei. Nu vreau să continue așa, să fac încă 20 de interviuri. Aș vrea să urmăresc câteva personaje în stradă, cel puțin un an, dacă nu mai mult, să le observ realitatea de zi cu zi și să văd dacă există o rezoluție într-un fel sau altul. Dacă își reunesc familia, dacă familia depune un efort să-i ajute să se reintegreze, dacă reușesc ei să prindă un serviciu care să le ofere o stabilitate mai bună. Sau nu. Rezoluțiile pe care le văd eu sunt în mare parte negative.
Mi-aș dori să-l văd pe George (n.r. - personajul din clipul de mai sus) mergând la mare. Ultima lui amintire plăcută este de când a fost la mare. Avea sub 12 ani. La 12 ani dormea deja cu cuțitul sub pernă, ca s-o apere pe mama lui de tatăl abuziv. El a primit și critică online, la clipul lui de pe Facebook, pentru că spune că se mulțumește cu atât, că poate să trăiască din simplul fapt că găsește resturi de mâncare pe la fast-food-uri și chiștoace pe jos, că mai găsește obiecte aruncate de oameni și le vinde în piața de vechituri. Eu le-am prezentat oamenilor o poveste și îi las pe ei să dezbată. Dar i-aș întreba atât: Tu ai dormit când aveai 12 ani cu cuțitul sub pernă? Tu ai locuit pe Livezilor, în Ferentari, și ți-ai văzut ambii părinți murind de alcoolism și după ai suferit de depresie? Sunt niște elemente pe care noi le sărim cu vederea și ne e foarte ușor să zicem nu-i place munca, e leneș, de asta stă în stradă și îi e bine așa. Oamenii trec cu vederea că el suferă de o boală extrem de serioasă (n.r. - depresie) și că a avut o copilărie care i-a marcat toată viața.
De ce ajung oamenii în stradă, din ce ai aflat?
Cauzele sunt foarte diverse. Cele clasice sunt pierderea unui membru al familiei sau un accident grav, urmate de depresie și alcoolism. Se mai întâmplă ca oamenii să se îmbolnăvească și să nu mai fie în relații bune cu nimeni. Nu mai au familie, nu-i mai ajută nimeni și ajung în stradă. Apoi sunt multe situații dubioase în care își pierd casa. Spre exemplu, unul dintre personaje a avut tatăl sechestrat și forțat să semneze actele pentru casă în favoarea unei firme de imobiliare. Din ce am înțeles, asta s-a întâmplat în masă la un moment dat, în București. Deci sunt drame create de oameni răi. Altui domn, de exemplu, i-a murit soția, iar fata vitregă i-a vândut tot. Mai sunt copii care n-au mai putut rezista într-o familie abuzivă, au plecat de-acasă de mici sau de tineri. Se mai întâmplă frecvent ca bărbații să-și piardă locuința în favoarea soțiilor; dacă au copii, la divorț își lasă casa soției, crezând că pot să facă bani în continuare.
Ei cum se raportează la treaba asta? Se consideră vinovați, dau vina pe cineva?
Majoritatea se autoculpabilizează. Nu dau vina pe nimeni, își dau seama că toți avem o putere de-a ne controla viața. Toți credem asta cumva, numai că realitatea e puțin altfel. Când ai un accident grav sau se întâmplă să-ți pierzi sănătatea pentru o perioadă mai lungă sau de tot, devii incapabil să muncești sau să te întreții. Iar depresia [care urmează] este un lucru extrem de grav și de dur. Aici e considerată un fel de glumă, o boală a răsfățaților. Nu e OK, pentru că oamenii suferă foarte mult și o fac în tăcere - le e rușine, nu știu să controleze boala pentru că nu merg la medic, nu se informează, nu iau medicație și cel mai simplu tratament e probabil alcoolul. Dacă consumul este mare și frecvent, poate să fie dăunător foarte rapid. Ajungi să nu mai poți să-ți ții un job, să nu mai poți să-ți plătești bill-urile, chiria și atunci e foarte simplu să ajungi în stradă.
Cum ți s-au părut oamenii cu care ai vorbit?
Sunt ca toți oamenii. Unii mai wise guy, așa, mai descurcăreți, cu tupeu, alții foarte shy - ți-e greu să-i deschizi și să-i faci să aibă încredere. Gândește-te câte probleme au suferit din cauza oamenilor și atunci pur și simplu nu au încredere.
Care sunt în general precocepțiile vizavi de oamenii străzii?
Ce îi deranjează foarte mult e să fie numiți „boschetari” sau „aurolaci”. E ca și cum i-ai spune unui rom „țigan” sau unui om de culoare „nigger”. Gen eu sunt superior, tu ești un gunoi. Asta îi doare și li se întâmplă frecvent.
Ce te-a surprins cel mai mult în urma proiectului și discuțiilor cu ei?
Mi s-a părut fenomenal că sunt foarte multe femei în stradă. Nu observasem asta. Am mai fost surprins că Radu Calomfirescu era exact ca mine sau ca tine. A avut o educație bună, a lucrat ca jurnalist, a avut multe alte joburi, a încercat și-un business, a pierdut tot și a ajuns în situația asta din care e foarte greu să ieși, chiar dacă ai un istoric pozitiv. Mihai Chersăcanu, care a trăit în case de copii, a ieșit cu copilul în stradă. Mi s-a părut dur și surprinzător să ai un copil mic de care să ai grijă. La asta nu m-am gândit. M-am gândit întotdeauna la mine, cum ar fi să ajung eu în situația asta. Am învățat multe, aș putea face un ghid despre cum să supraviețuiești în stradă. George mi-a zis cum a ieșit el cu trei geamantane în stradă, că a crezut că de atât are nevoie și de fapt n-avea nevoie de nimic, că n-ai cum să le ții. Ți le fură, le pierzi, e imposibil să ții cu tine chiar și o geantă. Cred că asta aș mai putea să fac [în documentar], un experiment pe mine, să plec de-acasă fără bani, fără nimic și să supraviețuiesc o lună, un sezon.
Dar dacă ai vrea să începi să faci bani ca să ieși la suprafață și să încerci să depășești situația asta?
Asistenții sociali mi-au explicat o chestie de bază: Imaginează-ți un om care locuiește în stradă. Nu are niciun ban în buzunar, dar, cu ajutorul unui ONG, primește un job. La un supermarket, să zicem, undeva în Rahova sau în Berceni. El stă în [Theodor] Pallady, la un adăpost, nu stă chiar în stradă. Acolo poate să facă un duș și să mănânce un mic-dejun. Dacă jobul începe devreme, el trebuie să plece mult mai devreme de la cămin și pierde masa de dimineață. Pleacă nemâncat la job, unde pune mâncare pe raft și n-are voie să mănânce. Salariul îl primește după 30 de zile și nu are bani nici măcar de transport. Samusocial, de exemplu, are un program în care, dacă [oamenii străzii] primesc un job stabil, îi ajută [financiar] prima lună, până își iau salariul. Dar asta înseamnă că altcineva e responsabil de chestia asta. Eu trebuie să știu în primul rând că există Samusocial. Sunt oameni care nu au genul acesta de informații. Și cel mai trist e că unii abuzează de situația vulnerabilă în care sunt acești oameni. Liviu Marcu (n.r. - un personaj dintre cele 15) a lucrat trei luni și nu și-a primit salariul.
Și atunci cum ai putea să ieși din situația asta?
E aproape imposibil. Cu salariul minim pe economie e foarte greu să te întreții în București. Banii nu-ți ajung de întreținere, chirie, masă. Dacă mai ești și fumător și vrei să bei o bere pe seară sau la două seri sau de două ori pe săptămână, să zicem, nu-ți ajung banii. Eu am cunoscut mulți oameni în stradă, mai ales din generația a doua, a treia, care așteaptă să moară pur și simplu. Am întâlnit oameni care-și doresc să moară. Își dau seama că ei chiar nu mai nicio șansă.
Unii reușesc totuși.
Au poate un noroc mai mare, primesc ajutor de undeva, sau o ambiție enormă să reușească și să se mențină. Dar trebuie să fie extrem de norocoși să prindă un loc în care să trăiască liniștiți, să nu fie dați afară de proprietari, să aibă o chirie mică.
(...) Sunt din Ploiești, am 14 ani și sunt clasa a 8a. Am vizionat multe videoclipuri de la pagina voastră. M-ați inspirat să fiu un om mai bun și doresc să schimb ceva în viitor. Mulțumesc
- Mesaj primit pe pagina de Facebook a proiectului It could be You
Noi cum am putea să-i ajutăm?
Cred că statul ar trebui să facă mai mult. Dacă n-ar fi ONG-uri sau biserici, situația ar fi și mai gravă. Ei neavând pensii, acte, asigurări medicale, n-au dreptul la tratament și cu ce să-și cumpere medicamente. Stigma se întinde și în spitale. Gândește-te la cei peste 50-60 de ani. Cum e posibil să ieși din situația asta, cum? La noi, statul nu ajută omul de rând, mai ales la nevoie. Cum poți să te aștepți de la primării să investească în locuințe sociale în care acești oameni să poată locui în perioada de tranziție și eventual să plătească chirie, să fie sustenabil? Majoritatea locurilor de plasament pe timp de iarnă sunt execrabile. Ai fost vreodată la o autopsie? Eu am fost, iar mirosul din Pallady e mai nasol decât când tai un om mort. Și te plângi că oamenii nu vor să meargă acolo. Ar trebui în primul rând mai multe locuri de cazare. Temporare, netemporare, să existe. Abia sunt și amărâtele astea de locuri în care pot dormi.
Noi, ca oameni, cred că ar trebui, în general, să fim mai buni, mai uniți. Oamenii ăștia nu sunt ascultați, iar în momentul în care îi ignori, nu știi cum să-i ajuți. La noi e mult mai ușor să ignori oamenii. Ne-am creat o putere atât de totalitară și de dură după ’89...Mulți oameni au crezut în acea democrație și nu au văzut că de fapt li se săpa o groapă și mai mare, prin această idee de libertate și consumerism. A trebuit să trăiască 27 de ani în această libertate ca să-și dea seama că, de fapt, sunt mai încorsetați decât ar crede.
*
În urma inițiativei „It could be You”, care face parte dintr-un proiect mai larg - „Oamenii străzii, povești din București” -, mai multe persoane s-au oferit pe Facebook să doneze mâncare și haine pentru oamenii străzii, iar unii s-au oferit să le dea și joburi. Alții au vrut să-i invite la un ceai. Putem face același lucru pe pagina proiectului.
Foto main: George Mișuță, 58 de ani. Fotografii și clipuri video de Laurențiu Garofeanu
